recenzie film jaf cu stilBlog de filme 

Recenzie film: „Jaf cu stil” – Going in Style (2017)

Ziarul de pe Net îți prezintă o recenzie faină pentru filmul „Jaf cu stil” – Going in Style (2017).

La început a fost filmul cu acelaşi nume din anul 1979, Going in Style, tradus la noi „Spargerea”. Scris de Edward Cannon şi de Martin Brest, şi regizat de ultimul, care a semnat, printre altele, şi ”Parfum de femeie”, ”Gigli” sau ”Întâlnire cu Joe Black”, acesta a fost nominalizat la Leul de Aur, iar trioul interpreţilor principali a primit premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Veneţia.

Dacă n-aţi văzut originalul, cu dimensiunea lui între timp pierdută – profunzimea, acest remake din 2017, tradus neinspirat, ”Jaf cu stil” (la fel cu acel Cool Money din 2005­), a cărui premieră în România a fost la 14 aprilie, este exact ce vă lipseşte pentru o ”ieşeală” reuşită: o întâlnire emoţionantă şi amuzantă cu cea de-a şaptea artă şi cu câţiva slujitori importanţi ai ei, laureaţi ai premiului Oscar, astăzi octogenari: Michael Caine, Morgan Freeman şi Alan Arkin. Lor li se adaugă câţiva actori nominalizaţi la prestigiosul trofeu şi la fel de cunoscuţi, Ann-Margret (Annie) şi Matt Dillon (Hamer), dar şi unii al căror profesionalism nu lasă loc îndoielilor, puşi să evolueze în roluri care ne descreţesc… serios: Christopher Lloyd (Milton), John Ortiz (Jesus), Peter Serafinowicz (Murphy).

Michael Caine, aşadar, la 84 de ani, îl joacă pe Joe, „creierul” operaţiunii puse la cale de cei trei pensionari înghesuiţi de facturi şi de probleme personale. L-am putut revedea, de curând, în „Tinereţe” – Youth (2015), al lui Paolo Sorrentino, alături de alţi monştri sacri, Harvey Keitel şi Jane Fonda, mimându-şi doar, nu arătându-şi, ca acum, vârsta. Înnobilat de regina Angliei la rang de cavaler, ceea ce-i dă dreptul la folosirea apelativului de „Sir” înaintea prenumelui real, actorul britanic a avut o copilărie chinuită, şi doar la vârsta deplinei maturităţi a ajuns să se bucure de roadele talentului şi ale muncii sale tenace, primind Oscarul în două rânduri, pentru cel mai bun actor secundar, în 1986 – pentru rolul din „Hannah şi surorile ei” şi în 2000 – pentru cel din ”Legea Pământului” – The Cider House Rules.

Despre Morgan Freeman (80 de ani, anul ăsta), interpretul lui Willie, se ştie unde-şi ţine Oscarul: în dulapul pregătit din timp, din anul 1998, de un bun prieten, special pentru premiul la care se aştepta încă de atunci. Pe uşa lui, a ataşat o plăcuţă, inscripţionată cu textul: „Nu parcaţi! Rezervat pentru Oscar.” E vorba de trofeul câştigat în 2005, pentru un rol secundar, cu „O fată de milioane” – Million Dollar Baby, după ce mai primise răsplata a trei nominalizări, pentru „Strada” – Street Smart (1987), „Şoferul Doamnei Daisy” (1989) şi „Închisoarea îngerilor” (1994).

Alan Arkin (83 de ani), îl interpretează pe Albert. El a primit Oscarul în anul 2007, pentru rolul bunicului cu slăbiciune pentru droguri, slobod la gură, dar afectuos, din „Fiecare se crede normal” – Little Miss Sunshine. A fost nominalizat chiar la prima apariţie pe marile ecrane, cea din „Vin ruşii, vin ruşii!” (1966), pentru cel mai bun actor în rol principal, ca şi pentru creaţia actoricească din The Heart Is a Lonely Hunter (1998).

Ei bine, toţi aceştia, şi încă mulţi alţii, în cap cu regizorul Zach Braff, cunoscut pentru cele două filme anterioare, tot cu impasuri existenţiale, Garden State (2004) şi ”Rolul vieţii mele” (2014), au creat un portret mişcător al bătrâneţii, de un amuzament duios, pentru cei care, cu înţeleptul, îşi aduc aminte, când sunt tineri, că vor fi şi ei, odată, bătrâni.

Un film în timpul căruia cinefilul nu-şi pierde zâmbetul, poate înţelegător sau nostalgic uneori, de-a lungul celor 96 de minute, decât pentru a hohoti.

Leave a Comment